De ce frumusetea se sfarseste in durere?
Cam asa ne dam seama ca traim. E senzatia aia de prezentul-etern. Dar.. nu e etern.
Din netarmuitul sau egoism, omul este cel care sufera atunci cand isi pierde lumea sa. Acvariul sau. Sufera atunci cand clopotul de sticla, sub care fumul viselor sale salasluieste, se destrama.. sa fie inlocuit cu unul al uitarii.. altfel, eternei suferinte. Atunci isi da
seama de perfectiunea lumii sale imperfecte, cand tanjeste dupa mizeria in care a trait pana atunci si crede ca alta mizerie nu mai poate veni pentru el. Si.. cam asa e. Omul tanjeste dupa perfectiune toata viata. Am spus-o si o mai spun, perfectiunea se afla intr-o cutie neagra, bine ascunsa de gandurile sale. Daca ar vedea perfectiunea, s-ar produce cataclisumul. Mai bine asa. Oricum, omul nu e capabil s-o cuprinda.. nu are curjaul. Omul e las.
Si din lasitate plange, se plange. Din egoism izvoraste si lasitatea. Nu doreste sa i se intample raul si nu risca in acest sens nimic.
Ceea ce face omul cand isi pierde speranta e sa isi faureasca el cutia neagra a perfectiunii.. si.. atunci moare…
Cu asta am terminat. am spus tot ce aveam de spus. Probabil ca voi mai spune si altele, dar esenta a fost vorbita